Istoria diabetului meu

Sunt trista. Dupa foarte mult timp sunt cu adevarat trista...De rautatea care ne ataca pe noi oamenii incat ne muscam unii pe altii...Oare de ce? Oare de ce...ce avem de impartit?

Scriu greu pentu ca intristarea ma dezinspira. Niciodata nu pot face ceva bun cand sunt trista. Incerc sa trec peste asta. Tare greu este uneori sa ierti , atunci cand te raneste cineva drag. Amaraciunea se aduna ghem in inima si mai scoate-o daca poti. Iertarea este ca un fel de insulina care lasa linistea sa intre din nou in intreaga fiinta.

Voi incerca sa povestesc istoria diabetului meu. Cum am fost descoperita.

In anul 2008 m-am casatorit. La sfarsitul aceluiasi an am facut mononucleoza infectioasa, numita si boala sarutului, pentru ca se ia din saliva purtatorilor de virus. Se pare ca 90% dintre noi facem aceasta boala si devenim purtatorii virusului respetiv pe care in anumite perioade il putem transmite. De obicei o facem in copilarie , din colectivitate, si nu stie nimeni, pentru ca seamana forte mult cu o gripa.

Eu am fost invatata de mica sa nu beau dupa straini si pentru ca eram mai sensibila nu puteam sa beau nici dupa nimeni. Asa ca m-am imbolnavit la 30 ani. Atunci am avut prima data o glicemie diferita de 85 la analize, si anume 103. Nu a fost un semnal de alarma punandu-se acest lucru pe seama mononucleozei. Si poate nici nu a fost ceva anormal. Oricum dupa aceea m-am simtit epuizata luni in sir, fapt specific mononucleozei. Iti vine sa te ininzi pe jos de oboseala.

Dupa un timp mi s-a parut ca mi-am mai revenit sau oricum am avut pe ce sa dau vina: nopti nedormite in care am lucrat si tot felul de suparari care m-au lovit. In anul 2010 am fost tare molesita, extenuata si dupa ce mancam ma lua un somn de picam. Imi cadea parul, vedeam in ceata, imi era sete noaptea, ma ustura cand faceam pipi, imi venea sa mananc mult dulce.

Credeam ca nu mananc suficient luandu-ma cu lucrul, mai ales noaptea. Aveam si 2-3 nopti la rand nedormite, decat franturi.

In toamna aceluiasi an, 2010, a murit bunica sotului meu si desi nu prea ma simt in stare sa stau langa morti, am zis ca a venit vremea sa fiu puternica si sa fiu si alaturi de sotul meu in momentele grele ale vietii. Ma gandeam ca pot sa ajut la treburile legate de evenimentul trist.

Cand am ajuns acolo , am fost condusa imediat in camera unde era cea adormita , pusa chiar jos pe ciment, nefiind inca adus sicriul. M-am inmuiat toata, am inceput sa clantan din dinti si ceva s-a rupt parca in fiinta mea.

Am ajutat cat am putut si ne-am intors. Tin minte ca in acele nopti ma ustura tot ce tine de tract urinar iar pipi era lipicios. Si mi-era rau , asa cum stiu acum ca este in hiperglicemia persistenta.

Am simtit ca nu mai sunt aceeasi, ca sufar de ceva grav. Imi simteam mainile si picioarele ca de lemn, nu mai puteam sa imi coordonez cu finete lucrul pe care il faceam, dormitam, vedeam si mai incetosat, parul cadea si mai tare,gingiile erau imflamate, ameteam cand ma ridicam brusc in picioare, mi se usca gura complet noaptea, ma sufocam uneori, aveam sentimentul ca sunt pe moarte. Ma gandeam la vreun cancer ceva sau cine stie ce altceva, oricum pe moarte. Nu sunt pesimista de felul meu. Simteam doar ca ma roade ceva mortal. In rest incercam sa ma tarai mai departe.

Ma mir cum, ce o fi fost in capul meu, ca in cele din urma am zis sa fac niste analize uzuale de sange si ecografie abdominala.

La jumatatea lui decembrie am facut cele propuse. Glicemia era 156, iar la ecografie nu putea sa vada tot pentru ca zicea ca nu am baut destula apa. De vreo doua ori am mai baut apa in plus si nimic. M-a intrebat daca nu cumva am diabet si am zis ca nu .

Asistentul care mi-a predat rezultatul analizelor mi-a recomandat sa repet glicemia pentru ca nu e buna. Mie mi se parea ca nu e asa de mare.

A doua oara a iesit 168 si dupa ce m-am uitat pe net mi-am dat seama clar ca e diabet. Speram totusi sa fie ceva trecator, vreo stare fiziologica.

Medicul de familie mi-a dat trimitere la diabetolog. Pentru ca era aproape de Craciun si Revelion am amanat pentru ianuarie si m-am prezentat la spital tocmai de ziua sotului, probabil pentru ca imi expira trimiterea.

Am dat trimiterea si m-au luat peste rand pentru ca asa obisnuiau cu cazurile noi. Mancasem cu 3 ore inainte varza cu carne, fara paine si o portocala. Glicemia era 232. M-au trimis sa ma spal pe maini si tot mare a iesit. Mi-au luat si test de cetone. Aveam doua plusuri. M-au trimis si la un aparat care facea hemoglobina glicozilata pe loc, ca un fel de glucometru mai mare. 9, ceva. Cand am vazut fata asistantei mi-am dat seama ca nu-i deloc a buna. Din vena mi-a iesit mai apoi 10, 07 glicata. Daca nu ma insel aceasta inseamna o medie a glicemiilor din ultimele 2-3 luni de 230 mg/dl.

Mi-au zis ca am diabet si corpi cetonici in urina si ca trebuie sa raman la spital chiar atunci.Eu nu voiam, nu aveam nici bagajel la mine, plus ca era ziua sotului meu. Au sunat pe un medic si i-au zis ca nu vreau sa raman si acesta din urma le certa la telefon, era o discutie aprinsa. Pana la urma a ramas sa vin luni, pregatita si cu bilet de internare. Si sa nu mananc proteine pana atunci si glucide putine.

Aceasta am si facut, astfel ca la ora 8 dimineata de luni eram pe coridorul spitalului, asteptand sa fiu preluata. Intre timp mai vedeam din miscarile din saloane, cum li se dadea dozele de insulina. M-am speriat cand am aflat ca toata lumea face insulina acolo. Eu nu stiam nici unde se injecteaza aceasta, credeam ca va trebui sa imi fac singura in vena. Inca nu stiam ca se ia de 3ori pe zi glicemia si noaptea la 3. Eu tot speam ca voi lua niste pastile.

Mi-au facut fisa de internare, am primit si un pat pana la urma la geam, langa caloriferul fierbinte.Mi-au luat analize de sange si urina, mi-au facut in umar o injectie de insulina rapida si m-au trimis sa fac radiografie pulmonara, chiar atunci, sa mai apuc deschis cabinetul.

Nu mancasem nimic nici acasa, nici la spital. In saloane fusesera deja cu micul dejun pana sa fiu luata in evidenta. Cand m-am intors m-am imbracat in pijamale si dupa ce am mai stat un pic mi s-a facut rau ca niciodata. Am inceput sa vad negru de-a binelea, mi se albastrisera unghiile si imi simteam muschii fetei inclestati. M-am dus dupa asistente, la camera lor, mi-au luat test acolo si aveam ..35. Mi-au dat o felie de paine si mar ca le mananc si m-am intors in salon. Nu ma simteam in stare sa rontai cele primite. Una dintre colegele de salon mi-a dat sa iau 2-3 pliculete de zahar si mi-a zis sa am de acum incolo totdeauna la mine asa ceva .. Mi-am revenit dar ma simteam tare aiurea. Apoi am mancat si restul.

Dupa acest episod doamnele din salon au realizat ca eu nu mancasem nimic dupa insulina.

Dupa aceea asistentele mi-au spus ca iata aceasta este o hipoglicemie si trebuie sa tin minte simptomele ca sa o recunosc si sa o tratez. Si sa nu mai ies pe hol, sa stau in salon ca sa nu pic pe coridor.

Am mancat doar vegetale si paine pe perioada internarii pentru ca mi se spusese sa nu mananc proteine animale pana nu dispar corpii cetonici.

Seara ascultam la casti dupa ce toata lumea din salon se culca , Chopin opere complete. Era frumos. Vedam cerul senin pe fereastra si ma prajeam la caloriferul incins de langa patul meu. Il dadeau doamnele din salon la maxim pentru ca celelalte erau defecte si lor le era frig. Patul era ridicat cam tare si nu reuseam sa adorm.

Dupa vreo doua trei nopti chinuite adormisem cu castile in ureche si ma trezesc dintr-odata aproape strigand din somn, speriata. Am speriat-o si pe biata aistenta care la 3 noaptea imi lua glicemia din deget. Ma tot strigase pe nume sa ma trezesc si m-a tras de mana ca sa ma scol. Asa ca m-am trezit stand la marginea patului cu chipul obosit al asistentei infata ochilor in timp ce imi intepa degetul. Uitasem unde ma aflu si m-am speriat. Si s-a speriat si dumneaei.

In prima sau a doua noapte, m-am trezit cu pijamaua uda leoarca pe mine si cu o senzatie puternica de frig. Am adormit la loc fara sa ma mai schimb. Dimineata aveam o glicemie mare. Probabil ca a fost o hipoglicemie in somn pentru ca mi s-au facut 3 u de rapida la ora 2-3 noaptea fara sa mananc, pentru ca asa era indicat. Noaptea urmatoare nu mi-au mai facut insulina, iar dupa a treia zi am fost trecuta pe Humalog mix 25, doua injectii, 10u dimineata si 6u seara, si glicemiile s-au mai linistit.Pana atunci nu prea reactionau bine la insulina.

Asa este de obicei procedura cu cei care au corpi cetonici. Li se face cateva zile doar insulina rapida si apoi sunt trecuti pe o schema de insulina, iar medicul tatoneaza in continuare dozele. La inceput sunt greu de stabilit dozele datorita glucotoxicozei , o stare in care organismul nu raspunde inca bine la insulina datorita expunerii indelungate la glicemii mari.

Primele doua- trei injectii mi le-au facut asistentele. Dar la un moment dat mi s-a pus stiloul in mana si fa daca poti injectie singura.

Asistenta de rand intra in salon si incepand cu patul de langa usa spunea dozele si verifica daca bolnavul executa corect recomandarea. Eu eram cam a cincea la rand si inghiteam in sec de frica. Cand mi-a venit randul mi-am pregatit piciorul in care trebuia sa bag acul si stateam cu stiloul in aer neavand curaj sa fac injectia. Mai ales ca doamna de dinaintea mea, si ea incepatoare tip 2, nimerise prost cu acul si a tasnit ceva sange.

M-a bufnit plansul . Ma dojenea asistenta iar eu ii spuneam: Doamna, am diabet. E greu pana ma obisnuiesc cu gandul acesta si in plus nu suport sa bag acul in picior. Simt nevoia sa ma descarc prin plans, simt ca ma va ajuta.

A fost prima si ultima data cand am plans la spital. Am mai facut odata asta acasa ca sa ma descarc si acolo...Si m-am impacat cu ideea.

M-am interesat ca pot sa fac si in grasimea de la burta premixata si asa am procedat in continuare cu mici exceptii.Nici acum nu suport sa fac intepaturi in picior, plus ca fiind slaba se vad tot felul de vene acolo.

Acum Lantusul il injectez la fund singura, iar rapida in burta.

La spital am pus sute de intrebari oricui am putut , depre diabet: medicilor, asistentelor, infirmierelor, pacientilor, astfel ca pana la externare stiam multe lucruri despre diabet , astfel ca doctorita mea m-a pus pe mine sa ii explic fiicei unei paciente batrane despre dieta si calculul carbohidratilor.

La inceput imi transpira mana pe uneltele acestea cu ac pana ma hoataram sa intep.

Cand m-am externat m-am simtit foarte speriata cand m-am trezit in lume cu diabet si cu tot arsenalul necesar. Imi era teama de hipoglicemii si de coma, pentru ca una dintre colegele de salon cu diabet de peste 20 ani fusese deseori in coma hipoglicemica si credeam ca toti diabeticii patesc asta. Speram sa evit acest lucru, sa calculez corect carbohidratii.

Ei bine, nu trebuie sa ajunga toata lumea cu diabet in vreo coma, dar riscul planeaza mai mereu deasupra capului...

In spital am facut si un curs de trei zile a cate o ora depre diabet, obligatoriu pentu cei nou descoperiti. Ni s-au explicat notiuni de baza despre diabet, cum se face injectia, calculul carbohidratilor si dozelor de insulina, cum se calculeaza corectiile, ce facem in caz de boala si repaos la pat, cum calculam carbohidratii dintr-o prjitura facuta in casa s.a. Mi-a placut. Am pus si ni s-au pus intrebari.

Cam atat despre cum am fost descoperita. Am fost trecuta si la medicul de familie in condica de cronici. Incerc sa traiesc normal, sa nu ma abat nici la stanga nici la dreapta. Recunosc ca nu imi ies tot timpul socotelile, ca adeseori poftesc si mananc dulciuri cu consecintele de rigoare, ca uneori sunt deprimata ca nu mai fac fata hiperglicemilor frustrante pe baza de stres sau boala, ca am mancat multe kilograme de zahar pentru a trata hipoglicemiile dar in mare consider ca a fost cel mai bun lucru ca am fost descoperita.

Ma simt bine cum nu m-am simtit multa vreme pe cand nu stiam ca am diabet. Cand glicemiile sunt bune simt ceva din prospetimea si agerimea copilariei si am o stare minunata de bine.Eu banuiesc ca am de mult timp diabet, pentru ca au fost multe momente pe care acum le recunosc ca fiind cu dereglari glicemice. Nu stiu daca are vreo relevanta, dar in timpul facultatii am facut si eu varsat de vant in primul an. Si nu mi-a picat tocmai bine. Poate de atunci... Parca mai conteaza...Faptul e implinit. Am o colectie de ganduri optimiste si increderea ca foloseste la ceva pana si diabetul asta .

Ii imbratisez cu gandul pe toti care sufera de aceasta boala si mai ales pe cei dragi ai lor care sufera si mai tare pe langa ei. Il sarut dulce pe pruncul acesta care doarme langa mine si ii promit sa fac tot posibilul ca sa aiba o mama sanatoasa langa el.